Apocalipsa 18.

Pe un deal pleşuv ca ţeasta stă trufaşa Babiloană
Cu gândiri mari despre sine, cu făţărnicie-n port,
Ea de lumea oarbă râde rumenă şi dolofană,
Propunându-i cu emfază ca să vină-n a ei cort.

Îmbrăcată-i ea lumeşte – în casă de rugăciune,
În zorzoane, cruciuliţe şi alte împodobiri,
Torgoveţilor din lume, fudulindu-se, le spune
Că ea este purtătoarea nesfârşitelor iubiri.:

„Eu nu-s văduvă – mireasă sunt a Domnului din ceruri,
Iată El vine degrabă să mă ieie ca pe-o stea,
Să mă ducă în palate pline-n pietre lucifere,
Iar pe toţi ce nu-s cu mine i-a tăia şi îneca.

De pe tronul Lui eu fi-voi apoi mare domnitoare –
Tuturor ce nu-mi dau slavă le voi frânge-a lor grumaz.
Astea ce-s! Că Dumnezeul va lovi pământ şi mare
Doar cu ură şi cu moarte, şi cu fiere, şi necaz!

Eu, pe tronul Lui de gală, nicidecum n-oi fi atinsă,
Ci voi râde doar de chiorii ce vor fi exterminaţi:
Atunci le-oi aduce-aminte câtă spusă, câtă zisă
Le dădusem răbdătoare să devină şi ei „fraţi”.”

Ea nu simte cum un înger o aruncă-n marea lumii
Şi ca lumea se preface tot mai mult şi tot mai mult,
Mai încearcă s-amăgească oamenii cu Sfântul Nume,
Dar şi orbii lumi-aceste râd de ea şi n-o ascult.

Iar pe dealul căpăţânei altă mândră se ridică,
Altă casă îşi îmbracă peste morţii săi ca strai
Şi, momindu-i cu nădejdea care tremură în frică,
Tot le spune că-i îndreaptă spre cunună şi spre rai.